Ironie sau nu, daca ieri am spus ca "Fericirea are chipul tau", provocarea de azi se refera la factorii care imi provoca tristetea...Antiteza totala!- si tot cu anti poate incepe si lista mea de adjective despre inspiratie la ora actuala...

       Cred ca exista doua tipuri de tristete: tristetea provocata de cotidian( aici as spune ca intra oarecum tot ce tine de viata personala...de relatiile tale cu  ei din jur si cum te impaci cu propria persoana) si tristetea care apare din senin si nu poti explica de ce...

N.B. Din start trebuie sa constientizam ca tristetea nu-i o boala fizica care se trateaza cu medicamente...e o boala ce ataca esenta umana, caci aceea e vulnerabilitatea noastra. E locul de unde totul incepe si totul de termina, dupa cum imi spunea cineva( stie el cine): acolo e locul unde suntem toti finte ale luminii...lumina care cand da de tristete, nu mai are aceasi intensitate, ci doar un licarit, gata sa se stinga in orice clipa...

          Legat de tristetea provocata de cotidian, pot spune ca sunt o fericita, avand parte de destul de putine momente in care tristeta mi-a incetosat gandirea, ochii( lacrimi...lacrimi mari si calde , precum un acid) si actiunile- si acelea au fost poate momente de rascruce...Poate credeti ca vreau sa par stana de piatra, dar asta mi-e natura...asa sunt eu: nu plang din nimicurile pline, care ne izbesc zilnic: cuvinte spuse la nervi...actiuni facute fara backround etc. plang doar in momentul in care ma simt la pamant cu tot, cand simt ca orice as face nu pot sa schimb decursul lucrurilor...

         In ceea ce priveste tristetea care apare din senin...fie ca vreau sau nu sa zic pe nume...am avut momente in care simteam un gol in suflet, un nod in stomac si poate si eram extrem de irascibila...dar asta doar pentru cateva ore...si ca sa scap de asta fugeam in "universul meu paralel": imi luam blocul de desen, dadeam drumul la muzica in surdina si imi lasam demonii( tristetea) a se dezlantuiasca pe hartie...si nu de putine ori, ieseau lucrari reusite...

        Poate ca asta e forma de a scapa de ceea ce esenta mea umana acumuleaza in decurusul unei perioade mai agitate, si ma trage de mana de fiecare data cand paharul s-a umplut si trebuie golit...

Sa fii trist e ceea mai mare boala, pe care sufletul uman poate sa o aiba...pentru ca atunci cand esti trist, nimic nu mai merge, cum trebuie si ajungi sa te imbolnavesti de-a binelea...

        Ironie sau nu, daca ieri am spus ca "Fericirea are chipul tau", provocarea de azi se refera la factorii care imi provoca tristetea...Antiteza totala!- si tot cu anti poate incepe si lista mea de adjective despre inspiratie la ora actuala...

       Cred ca exista doua tipuri de tristete: tristetea provocata de cotidian( aici as spune ca intra oarecum tot ce tine de viata personala...de relatiile tale cu  ei din jur si cum te impaci cu propria persoana) si tristetea care apare din senin si nu poti explica de ce...

N.B. Din start trebuie sa constientizam ca tristetea nu-i o boala fizica care se trateaza cu medicamente...e o boala ce ataca esenta umana, caci aceea e vulnerabilitatea noastra. E locul de unde totul incepe si totul de termina, dupa cum imi spunea cineva( stie el cine): acolo e locul unde suntem toti finte ale luminii...lumina care cand da de tristete, nu mai are aceasi intensitate, ci doar un licarit, gata sa se stinga in orice clipa...

          Legat de tristetea provocata de cotidian, pot spune ca sunt o fericita, avand parte de destul de putine momente in care tristeta mi-a incetosat gandirea, ochii( lacrimi...lacrimi mari si calde , precum un acid) si actiunile- si acelea au fost poate momente de rascruce...Poate credeti ca vreau sa par stana de piatra, dar asta mi-e natura...asa sunt eu: nu plang din nimicurile pline, care ne izbesc zilnic: cuvinte spuse la nervi...actiuni facute fara backround etc. plang doar in momentul in care ma simt la pamant cu tot, cand simt ca orice as face nu pot sa schimb decursul lucrurilor...

         In ceea ce priveste tristetea care apare din senin...fie ca vreau sau nu sa zic pe nume...am avut momente in care simteam un gol in suflet, un nod in stomac si poate si eram extrem de irascibila...dar asta doar pentru cateva ore...si ca sa scap de asta fugeam in "universul meu paralel": imi luam blocul de desen, dadeam drumul la muzica in surdina si imi lasam demonii( tristetea) a se dezlantuiasca pe hartie...si nu de putine ori, ieseau lucrari reusite...

        Poate ca asta e forma de a scapa de ceea ce esenta mea umana acumuleaza in decurusul unei perioade mai agitate, si ma trage de mana de fiecare data cand paharul s-a umplut si trebuie golit...

Sa fii trist e ceea mai mare boala, pe care sufletul uman poate sa o aiba...pentru ca atunci cand esti trist, nimic nu mai merge, cum trebuie si ajungi sa te imbolnavesti de-a binelea...