Opera Nationala, Timisoara, Romania...

O sala aproape plina....Spectatorii numai ochi si urechi, caci muzica si personajele au captat atentia tuturor. 

( Bine, acu' sa ne intelegem, asta datorita unor oameni care sunt experti in arta muzicii si teatrului si in fata carora n-am decat un singur lucru de zis: "Chapeau!" ;) )

A fost "Liliacul"...un clasic al genului si un favorit al publicului! O poveste usor de digerat si o muzica pe care de la mic la mare o recunoastem.( Tom si Jerry :P)

      "Razbunarea lui Falke" mergea perfect...pana cand un a aparut un "intrus"...un sunet pe care credeam ca macar in seara aceasta va fi evitat, dar inevitabilul s-a produs...si iata cum in mijlocul actului 2 "atat de nemelodiosul sunet al unui telefon" care suna, imi distrage atentia si pentru cateva secunde ies din poveste, dar incerc sa fac abstractie si sa ma concentrez pe ceea ce oamneii astia frumosi ne prezentau , punandu-si sufletul si talentul artistic in fata noastra, trecand peste "sunetele de fundal" cu un profesionalism la cote maxime, ca si cum nici nu s-a intamplat nimic...dar sunetul telefonului parca devenise nesfarsit...

( Nu sunt absurda, mi-sa intamplat si mie sa-mi sune telefonul,(rar, cand am uitat sa-l pun pe silentios) dar in secunda 2 am pus mana pe el si l-am inchis...atragandu-mi atentia: "Cum ai putut sa nu-ti inchizi telefonul? Din cauza ta cineva din sala sigur iti spune de sanatate in momentul asta...daca nu chiar cel de pe scena!" O data chiar m-am certat cu o prietena, mergand impreuna la un spectacol, a uitat sa-si inchida telefonul si  bineinteles ca a sunat, deranjand sala si enervandu-ma la culme...)

         Ia ganditi-va putin la actori & cantareti, la oamenii care "presteaza servicii culturale" dupa cum spunea Horatiu Malaele ca scrie pe cartea lui de munca, cum se simt in momentul cand in sala se aude cate un telefon?

         E adevarat, sunt oarecum "antrenati", nu reactioneaza violent si nu se opresc, spunand de sanantate celor din sala...Dar cu siguranta nu se bucura...se simt poate sfidati, se simt poate nervosi, isi pierd poate concentrarea dar pentru ca dupa cum spuneam sunt "antrenati", continua zambind si poate chiar fac aluzie (cand au ocazia) la telefoanele din sala...

      

         Nu degeaba aseara, in actul 3,  Eisenstein (Christian Rudik) in dialogul sau cu Frank(Octavian Vlaicu) a expus in mod caracteristic, ceea ce l-a deranjat, strecurand la momentul oportun urmatoarea replica:

"Clopotelul tau, e mai incet decat toate telefoanele din sala!" 

Sala l-a aprobat prin ropote de aplauze si zambind cu o oarecare mustrare de constiinta...

           Stiu ca traim in era tehnologiei, de care se pare ca suntem dependenti, dar macar cand suntem la teatru/ opera, la biblioteca,  la scoala sau in orice alt loc public, unde ti-se atrage atentia sa ai grija la telefon,  trebuie sa ne obisnuim sa ne "amutim" telefoanele, caci mai devreme sau mai tarziu sigur o a sune si nu e o tocmai o bucurie sa se intample asta- nici pemtru tine si nici pentru cei din jur....

Opera Nationala, Timisoara, Romania...

O sala aproape plina....Spectatorii numai ochi si urechi, caci muzica si personajele au captat atentia tuturor. 

( Bine, acu' sa ne intelegem, asta datorita unor oameni care sunt experti in arta muzicii si teatrului si in fata carora n-am decat un singur lucru de zis: "Chapeau!" ;) )

A fost "Liliacul"...un clasic al genului si un favorit al publicului! O poveste usor de digerat si o muzica pe care de la mic la mare o recunoastem.( Tom si Jerry :P)

      "Razbunarea lui Falke" mergea perfect...pana cand un a aparut un "intrus"...un sunet pe care credeam ca macar in seara aceasta va fi evitat, dar inevitabilul s-a produs...si iata cum in mijlocul actului 2 "atat de nemelodiosul sunet al unui telefon" care suna, imi distrage atentia si pentru cateva secunde ies din poveste, dar incerc sa fac abstractie si sa ma concentrez pe ceea ce oamneii astia frumosi ne prezentau , punandu-si sufletul si talentul artistic in fata noastra, trecand peste "sunetele de fundal" cu un profesionalism la cote maxime, ca si cum nici nu s-a intamplat nimic...dar sunetul telefonului parca devenise nesfarsit...

( Nu sunt absurda, mi-sa intamplat si mie sa-mi sune telefonul,(rar, cand am uitat sa-l pun pe silentios) dar in secunda 2 am pus mana pe el si l-am inchis...atragandu-mi atentia: "Cum ai putut sa nu-ti inchizi telefonul? Din cauza ta cineva din sala sigur iti spune de sanatate in momentul asta...daca nu chiar cel de pe scena!" O data chiar m-am certat cu o prietena, mergand impreuna la un spectacol, a uitat sa-si inchida telefonul si  bineinteles ca a sunat, deranjand sala si enervandu-ma la culme...)

         Ia ganditi-va putin la actori & cantareti, la oamenii care "presteaza servicii culturale" dupa cum spunea Horatiu Malaele ca scrie pe cartea lui de munca, cum se simt in momentul cand in sala se aude cate un telefon?

         E adevarat, sunt oarecum "antrenati", nu reactioneaza violent si nu se opresc, spunand de sanantate celor din sala...Dar cu siguranta nu se bucura...se simt poate sfidati, se simt poate nervosi, isi pierd poate concentrarea dar pentru ca dupa cum spuneam sunt "antrenati", continua zambind si poate chiar fac aluzie (cand au ocazia) la telefoanele din sala...

      

         Nu degeaba aseara, in actul 3,  Eisenstein (Christian Rudik) in dialogul sau cu Frank(Octavian Vlaicu) a expus in mod caracteristic, ceea ce l-a deranjat, strecurand la momentul oportun urmatoarea replica:

"Clopotelul tau, e mai incet decat toate telefoanele din sala!" 

Sala l-a aprobat prin ropote de aplauze si zambind cu o oarecare mustrare de constiinta...

           Stiu ca traim in era tehnologiei, de care se pare ca suntem dependenti, dar macar cand suntem la teatru/ opera, la biblioteca,  la scoala sau in orice alt loc public, unde ti-se atrage atentia sa ai grija la telefon,  trebuie sa ne obisnuim sa ne "amutim" telefoanele, caci mai devreme sau mai tarziu sigur o a sune si nu e o tocmai o bucurie sa se intample asta- nici pemtru tine si nici pentru cei din jur....